\nȘi iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…
Asta mi se pare cea mai grea parte. Să ierți.
\nDar să ierți, nu să treci peste.
\nSă ierți, nu să uiți.
\nSă ierți, nu să te comporți ca și cum nu s-a întâmplat.
\nDe multe ori mă gândesc că dacă El ar trebui să mă ierte așa cum reușesc eu să iert… s-ar putea să rămân neiertat.
\nȘi nu că mi-ar veni greu să iert… doar că nu înțeleg răutatea gratuită.
\nAdică… ok, dacă doi indivizi sunt într-un concurs, într-o luptă din care trebuie să iasă învingător unul singur, atunci înțeleg de ce unul dintre ei trece peste reguli, e dorința de a câștiga. Nu că ar fi corect dar măcar înțeleg de ce se întâmplă. Asta o înțeleg și în anumite condiții o iert fără probleme.
\nAm fost sportiv de perfomanță și înțeleg spiritul competitiv. Am înțeles de ce Tyson i-a smuls cu dinții urechea adversarului. Un gest oribil, de condamnat, dar înțeleg mecanismul care a dus la respectivul gest.
\nȘi dacă înțeleg mecanismul… pot ierta. Uneori.
\nCe nu înțeleg, însă, e răutatea inutilă. Genul acela de răutate degeaba, proastă, goală.
\nO vezi la tot pasul, răutatea asta degeaba. O vezi în trafic, pe stradă, la coadă la impozite, pe Facebook… manifestări inutile de ciudă, frustrare, lipsă de bun-simț, bădărănie…
\nȘi oricât ar fi omul de puternic, oricât și-ar repeta că nu-l atinge, oricât de des și-ar propune să fie mai bun de-atât… până la urmă răutatea asta îl atinge.
\nȘi-atunci rămâne să speri că, totuși, El ne iartă nouă mai mult decât reușim noi să-i iertăm pe-ai noștri.
\n", "protected": false }