[stii deja… play si citeste]
\n
\nPornesc calculatorul. Viteza medie imi arata o cifra demna de un tanar de 20 de ani. Zambesc multumit. Verific vitezele, clipesc satisfacut, pornesc.
Incep sa pedalez incet pe alei, las incet in urma garduri vii, crapaturile aleilor imi serpuiesc pe sub picioare.
\nDin cand in cand, printre copaci, ma mangaie soarele molatec… ma gandesc ca nu mai are putere, gata, ne apropiem de frig. Unde mi-am pus placa… a, e la Julien in garaj, tre’ sa ma duc s-o iau.
\nCopaci inca verzi imi strajuiesc flancurile, se deruleaza incet spre spate, inaintez molcom… alte alei, alti copaci, e caldut afara… imi las gandurile sa alerge aiurea, cred ca am un zambet tamp pe fata, cred ca tocmai am realizat ca sunt bine.
\nSi, ca prin magie, incep sa observ oamenii… parcul e plin, multe carucioare cu noi-nascuti, familii cu pici, biciclisti… incep sa observ fete. La inceput dezinteresat, apoi… ma frapeaza ceva. Ce? Incep sa ma uit la ei cu mai multa atentie.
\nFete variate, unele cu pielea intinsa pe oase, altele crapate, bronzate sau nu… au un numitor comun. Hai, ma! Care? Au ceva in comun… ah, da, plictiseala…
\nUite, el mesteca seminte, are privirea pierduta undeva printre copaci, mintea-i alearga aiurea, e clar. Dar mai presus de altceva, fata lui emana un plictis vecin cu catalepsia… impinge carutul lenes, cred ca micul om doarme, ea se uita absenta in fata, are o fata ovala, prelungita parca prea mult de dezgustul plictisit cu care isi priveste inaintea… ma observa, tresare, fugar ii trece un zambet peste privire, imi face cu ochiul, se anima putin… trec de ea, dispare… se apleaca fara nici un chef si ridica fluturasul de badminton, se intoarce cu fata si-i vad plictiseala intiparita intre ridurile-i lipite parca de fata de un artizan prea minutios… loveste molatec cu racheta in fluturas, prea scurt, ii cade la picioare in protestele celei ce astepta plictisita acelasi fluturas… dupa gardul asta – terenul arata nou, de ce-i deja ruginit gardul?! Putin feruginol si o bidinea rezolva problema – vad pasiune dezlantuita, niste pusti isi dau contre seci cu o minge roz. Roz?! Realizez ca ma bucur ca-i vad, mi se pare ca sunt singurii oameni vii, restul is parca fantome… il vad pe unul dintre portari, rezeama plictisit unul dintre buturile albe ale portii si isi urmareste coechipierii de la distanta… trece si gardul ruginit ce tine captive pasiunea impletita cu plictisul sportiv, mi se deruleaza acum in fata imagini cu un cuplu imbracat strident… ea, cu niste colanti negri foarte luciosi, fumeaza plictisita o tigare prea subtire parca pentru mainile ei care-s, parca, prea mari… da, realizez ca-s toti plictisiti, apatici, imi abandonez din nou constientul si ma refugiez in mine…
\nApas pedala stanga, apas pedala dreapta, sant, trec prin niste gropi… e o zi frumoasa… cred ca mi-e cald…
\nMa trezesc din nou la masina. Ii desfac roata din fata, o aranjez cuminte in portbagaj. Ajung acasa. Scriu asta. Mi-e dor de ea. De oricare ea, mi-e dor de-un suflet langa mine. Singur ma sufoc. Cred ca mi-e foame. E sambata?
\n", "protected": false }