O țară în care toate oglinzile-s sparte

{ "rendered": "

Gata, neică, suntem oficiali pocniți la scufiță cu toții. N-a rămas unul întreg.

\n

Urmăresc de câteva zile o chestie care a ajuns să mi se pară chiar simpatică: fiecare dintre noi ia orice fel de critică la fel cum ar încasa un pumn în piept.

\n

– Ia zi, ce părere ai?

\n

– Da, mă, e bine, dar parcă ar fi arătat mai bine o nuanță mai deschisă.

\n

Gata. Mai mult nu e nevoie…

\n

– Mda, nebunule, Picassoiule, Pantonule, perfectule, șeful la culori care ești tu! Că nu mai poate omul să vopsească ceva că apăreți voi, marii specialiști!!!

\n

Și genul ăsta de dialog curge între oameni care se cunosc.

\n

Dar uite ce iese pe stradă sau pe Facebook când îl apucă pe vreunul cheful de a critica.

\n

Apăi dau ăștia foc la recolte, otrăvesc fântânile și-aruncă animalele-n prăpăstii la prima părere critică încasată.

\n

Ne vedem pe noi perfecți, într-o lume complet imperfectă.

\n

Nu mai vedem niciunul cum suntem. Parcă trăim într-o țară în care toate oglinzile-s sparte.

\n

Și cum să ajungi să fii mai bun când nu mai permiți nimănui să-ți spună unde greșești?

\n", "protected": false }