Nu cred in “a plange de mila”.

{ "rendered": "

Ne-am obisnuit sa fim milosi. Bine, de fapt, suntem milosi la nivel declarativ, caci judecam si aruncam verdicte fara mila, zvârlim in derizoriu orice traire a altuia, radem la tragedii, cat timp nu-s ale noastre.

\n

Si suntem milosi cu toata lumea… cu cei care nu au bani, cu cei care sunt bolnavi, cu cei care nu au casa, cu cei care au prea multi copii. Dar daca mai exista 30 de secunde in plus nu ne putem abtine sa nu tragem concluzii:

\n

– aia care n-au bani…n-au pentru ca nu muncesc, pentru ca stau degeaba, pentru ca sunt alcoolici, pentru ca sunt lenesi!

\n

– aia care sunt bolnavi… sunt pentru ca nu au avut grija de ei! Ah, s-au nascut bolnavi?! E vina parintilor lor, ca doar nu trebuie sa-i ingrijim noi, ca nu i-am facut noi!

\n

– aia care n-au casa… pai daca toata viata i-a durut in fund?! Si ce, toata lumea trebuie sa stea la oras? Sa mearga la tara, ca gasesc ei ceva acolo!

\n

– cei care au prea multi copiii nici nu-s greu de demolat… pai ce, i-am pus noi sa se impuieze? Daca vedeau ca-s saraci, de ce i-a mancat… acolo?! Ei?

\n

Da, se gasesc intotdeauna acuze si degete indreptate critic catre nenorocirile altora. Dar v-ati gandit vreodata de ce oamenii fac asta?

\n

O fac pentru ca asa trec mai usor peste sentimentul de vina pe care-l au atunci cand refuza sa ajute. Trec mai usor peste fiorul ala neplacut cand intorc capul de la tragedia altui om. Trec mai usor peste “Pleaca, ma, n-am!“.

\n

Mecanismul este, deci, simplu: dintr-o falsa mila curg lacrimile la vederea unui oropsit al sortii, dar in momentul in care se profileaza cumva ca oropsitul trebuie ajutat… se trece repede la demontarea dramei si la invinovatirea amaratului.

\n

Din acest motiv eu descalific din start un anume tip de vaicareli ale unuia la adresa altuia.

\n

Pentru ca daca aceste vaicareli sunt facute de catre cineva care este inafara problemei, de catre un spectator… astea-s doar niste impresii de calatorie. Inutile. Si daca acestea sunt facute de catre un om care nu a ajutat si nici n-are de gand sa ajute… sunt doar niste vaicareli goale. Si atat.

\n

Cel mai nou exemplu l-am primit ceva mai devreme, azi. Eu faceam referire la antiteza dintre agitatia de la Universitate si atmosfera de relax si Zen din Centrul Vechi, iar un comentator a raspuns asa:

\n

Aia care “isi dau la gioale” nu-si permit o bere nici acasa daramite la o terasa! Pentru aia e criza, nu pentru cei din Centrul Vechi. Aia sufera dar e usor sa zici de pe scaunul terasei ca nu se vede criza si sa razi, probabil, pe infundate sau cu gura mare cum se imbrancesc “sarantocii aia”![…]

\n

In cazul unei discutii, eu pot incasa acest argument ca valid doar in doua cazuri:

\n

– omul care a comentat face parte dintre cei pe care, cu ghilimelele de rigoare, i-a numit sarantoci. Si-atunci mi se pare normal sa ia atitudine, sa spuna, sa incerce sa schimbe ceva, chiar daca numai mentalitate;

\n

– omul care a comentat face ceva pentru a-i ajuta pe cei pe care, cu ghilimelele de rigoare, i-a numit sarantoci. Pentru ca atunci vorbim despre implicare si compasiune, in fata carora intotdeauna imi voi scoate palaria.

\n

Dar in conditiile in care omul este un spectator si-atat… comentariul lui este degeaba. In plus. Fara nicio baza. Si o spun fara pic de rautate, e o constatare si nu un “in your face!”.

\n

La fel se intampla si in cazul altor oameni cu probleme… ca-s copii orfani sau batrani cu probleme, bolnavi sau oameni fara casa… eu inteleg sa deschida gura cei care sunt in situatiile respective sau cei care fac ceva sa ajute. Caci de spectatori guralivi, empatici si inutili… e plina tara.

\n", "protected": false }