Poveste. De Crăciun. Despre el și despre o ea. Dă-i un [PLAY] și citește…
\n\nIes la țigară. Barul ăsta are un fel de terasă închisă în plastic unde se poate fuma.
\nÎmi aprind țigara și scot telefonul, am un joc nou care-mi mănâncă zilele, TrainStation.
\nApuc să trimit vreo trei trenuri și-l observ.
\nTânăr, vreo 25 de ani. Un sacou cuminte și o căciulă simpatică, are un nas de ursuleț panda pe frunte.
\nÎn față are un cadou micuț, împachetat frumos.
\nÎmi dau seama că ceva nu e bine cu el, își frământă mâinile și fumează țigară de la țigară.
\nLa intervale scurte ia telefonul de pe masă, îl deblochează și-apoi rămâne blocat cu ochii în ecran. Îl lasă apoi și-și aprinde altă țigară, își cuprinde capul cu mâinile.
\nMai trimit niște trenuri, termin țigara și mă întorc la Andreea la masă, mă boscorodește că m-am reapucat de fumat.
\nÎi promit că după sărbători mă las iar.
\nMai stăm de vorbă, plec iar pe terasă.
\nBăiatul e tot acolo, cu aceeași căciulă pe cap, tot cu ochii pironiți în telefon. Grămăjoara de țigări din scrumieră este vizibil mai mare.
\nÎnvârte în mâini cadoul, își aprinde încă o țigară…
\nLa un moment dat îl aud expirând sonor aerul, ridică iar telefonul, butonează scurt ceva la el și-apoi îl duce la ureche.
\nTrec câteva secunde. Îl văd cum își mușcă buzele tare, sunt sigur că va începe să curgă sânge.
\n– Bună. Sunt eu. Te iert. Nu știu de ce ai făcut-o, dar te iert. Te rog, hai să ne vedem.
\nA spus totul dintr-o suflare. Parcă de-abia acum începe să respire, se lasă pe spate pe scaun și își scoate ursulețul din cap.
\nAscultă. Apoi…
\n– Da, înțeleg. Dar poate faci un efort să ne vedem, chiar aș vrea să ne vedem. Mă doare inima să te văd.
\nÎmi dau seama că ce aude nu e bine. I se descompune expresia, îi cad umerii, ridică privirea spre tavan și văd cum îi clocotesc lacrimile în ochi.
\n– Poate… da, sigur. Da, mă rog, cum crezi tu. Eu am trecut peste… că poate ai avut motivele tale. Și cred că putem… da, sigur.
\nVăd lacrimi. Mi-e clar că nu-l interesează ce spunem noi, ceilalți. Strânge cadoul în pumn și cu dosul pumnului strâns își șterge încet lacrimile.
\n– Crăciun fericit!, spune stins. Mai mult am citit pe buze asta, a spus mai mult ca pentru el.
\nȘi lasă telefonul jos.
\n– Crăciun fericit, iubita mea, cu oricine ai fi acolo.
\nÎși aprinde o țigară și se apleacă spre masă. Deschide încet cadoul. Inițial nu mi-am dat seama ce e, se vedea doar ceva roșu, o cutiuță. Apoi a deschis-o și-a scos un inel. Micuț.
\n\n
A cerut nota, dar n-a mai stat să-i aducă bonul. A lăsat niște bani pe masă și s-a ridicat. S-a ridicat ca un om înfrânt, ca un om frânt.
\nAm plecat privirea către telefon, deja mă simțeam aiurea că m-am tot uitat la el.
\n– V-ați uitat cadoul, auziți?
\nEra ospătarul. M-am uitat pe masă. Inelul era acolo, lângă cutie, cu ambalajul rupt lângă.
\nS-a întors și i-a zâmbit ospătarului.
\n– Nu mai e al meu. N-a fost niciodată.
\nȘi-a plecat.
\n", "protected": false }