Bună dimineața! Dă-i [play] și citește…
\n\nDatorită meseriei am norocul să întâlnesc oameni de succes. Și ca să nu alunecăm în discuții fără rost o să spun de la început cum nu văd eu oamenii de succes… nu sunt cei care râd la tine de la televizor, nu sunt cei care se bat pe burtici în top 154 cei mai bogați oameni din România, nu sunt cei care plimbă mașini exagerat de scumpe pe șoselele patriei.
\nNu.
\nPentru mine omul de succes este cel care face ce-i place mai mult, fiind apreciat pentru ce face și reușind să fie și plătit pentru asta.
\nNu leg succesul de bani sau de recunoașterea publică. Leg succesul de mulțumirea proprie față de munca lui și de aprecierea celorlalți pentru munca respectivă.
\nSă revenim… ziceam că am norocul să întâlnesc oameni de succes. Uneori îmi place să cred că mai fur de la ei un sfat, un fel de a face lucrurile.
\nÎn rest… îi admir pentru ce reușesc să facă. Unii dintre ei sunt bucătari, alții sunt mecanici auto, manageri de bancă sau freelanceri.
\nCe îi face să semene foarte mult? Mulțumirea cu care își fac treaba. Bucuria de a lua fiecare zi de la capăt cu același entuziasm de parcă orice zi dată de la Dumnezeu este prima dintre multele fericite.
\nDesigur, dacă spun mecanic auto și om de succes în aceeași frază unii vor ridica câte o sprânceană.
\n\nPăi nu e, băi, om de succes dacă are vaselină pe mâini și învârte la cheia de 17 toată ziua!
Ei bine – pentru mine – este. Cel la care mă gândesc eu acum este un copil de douăzeci și ceva de ani care visează motoare, injectoare, arbori cotiți și hărți de management pentru motor.
\nUn copil care m-a sunat la 11 noaptea să-mi spună că știe! Că și-a dat seama ce este! Fusesem la el cu vreo două zile în urmă, spunându-i că am un zgomot ciudat la mașină în momentul în care selectez marche-arriere-ul. Dar nu se repeta întotdeauna.
\nEu nebun. El mai nebun… am stat amândoi sub mașină vreo trei ore. A desfăcut cam tot ce se putea desface. Nu i-a dat de cap. Am vrut să plătesc. Mi-a zis că la el se plătesc reparațiile. I-am spus că la cât s-a plimbat pe sub mașină mai bine s-ar plăti kilometri. S-a înroșit la față, n-a zis nimic, mi-a promis c-o să mă sune.
\nM-a sunat, așa cum ziceam, la 23:00, după ce mi-a dat un mesaj în prealabil, cerându-și scuze pentru că o să mă sune.
\n– I-am dat de cap! Nu are legătură cu cutia, are legătură cu faptul că se transferă cuplu în staționar.
\n– Nu cred! Adică vrei să spui că sunt frânele?!
\n– Daaa! E tare, nu? Și pentru că suspensia este (mi-a zis un cod, nu-mi aduc aminte) atunci sunetul se propagă ca și cum ar fi din alt loc.
\n– Auzi? Dar îți dai seama că dacă nu e asta fac mișto de tine până ieși la pensie, da?
\nA urmat o pauză. Lunguță. Apoi un oftat. Și a zis:
\n– Îmi dai voie să vin până acum pe unde ești? Îți spun sigur că n-o să dorm la noapte după ce mi-ai spus asta…
\nL-am refuzat. M-am suit în mașină, am oprit la un non-stop, am luat niște hăripi de pui și m-am dus la el la atelier. El sub mașină, eu la grătar. Am terminat amândoi în același timp.
\nAm ajuns la băiatul acesta printr-o recomandare. M-a rugat să nu-i fac reclamă pe blog, dacă mă gândesc la asta. La el nu se ajunge decât pe recomandare, doar prieteni, nu ia de pe stradă. Și ia doar cazuri ciudate, nu face schimb de plăcuțe de frână, pentru că vrea să învețe. Și asta face.
\nȘi stând de vorbă cu el mi-am adus aminte de Bogdan. Bogdan al meu, născut la capăt de Metalurgiei, într-o familie normală, la fel ca și a mea.
\nBogdan cu care mergeam la mare și ne înghesuiam 17 într-o cameră de hotel cu calciu pe pereți, Bogdan care sărea – la cei 1,60m ai lui – la bătaie la oricine îmi spunea cioară. Bogdan care a plecat din Berceni și a ajuns șeful biroului de investiții al uneia dintre celei mai puternice bănci din România.
\nCum a ajuns acolo? Învățând ca un turbat, citind non-stop, întrebând în stânga și-n dreapta, văzându-și de drumul lui constant, susținut, fără opreliști.
\nUn băiat care și-a început viața la etajul trei, la capătul unui cartier despre care se spunea că nu-ți oferă prea multe șanse.
\nDar el a reușit să fie un om de succes.
\nRețeta? Aceeași ca și a tânărului mecanic despre care povesteam mai sus… a știut ce vrea să facă în viață, și-a conștientizat visul și nu și-a bătut joc de el.
\nNe-am obișnuit să spunem că România nu oferă șanse. Ne-am obișnuit să privim succesul ca pe un hazard. Ne-am învățat să găsim scuze, nu soluții.
\nNe-am învățat să mergem cu ochii privind către eșec, neîncrezători în visele noastre, alegând poteci de gura mamei sau a tatălui, fără să ne oprim și să ne uităm în propria inimă înainte de a ne alege drumul în viață.
\nDacă visezi să călătorești… de ce dai la Politehnică?
\nDacă simți că vocația ta este să salvezi oameni… de ce te apuci să faci marketing?
\nȘtiu că PR-ul și științele comunicării sunt la modă… dar dacă tu ai o înclinație către pictură ce naiba faci învățând cum se face un comuncat de presă?!
\nE lumea prea plină de oameni frustrați de propria meserie ca să faci și tu aceeași greșeală…
\nOprește-te. Cunoaște-te. Conștientizează-te. Și-apoi alege să faci ce te face fericit.
\nNu alege ce crezi tu că te va face bogat, respectat, cunoscut, aplaudat, invidiat, copiat, adulat… alege ce crezi că te va face fericit.
\nȘi dacă vei greși… vei mai încerca o dată. Și înc-o dată… și înc-o dată.
\nMai bine greșești drumul spre fericire de mai multe ori decât să-l nimerești pe cel spre nefericire din prima.
\n", "protected": false }