Dă-i un <play> și citește.
\nPoate simți ca mine. Poate nu.
Am rescris articolul ăsta de patru ori. Și l-am șters. Asta e a cincea încercare. Dacă nu iese… o să-l las doar titlu și-o să-l public.
\nȘi-am tot rescris la el pentru că nu reușesc să-mi înfășor mintea pe idee, astfel încât s-o scot din cap fără oftica de a vedea apoi că am fost înțeles greșit.
E vorba de oameni. Lasă-i să plece.
\nȘi-aici nu mă refer la iubi sau iubitu’. Acolo-s forțe mult mai tumultoase pentru a fi categorisite în cuvinte simple de un grăbit ca mine.
\nMă refer la prietenii noștri. Tăinuitorii secretelor, partenerii confesiunilor, victimele lăudăroșeniei, martorii petrecerilor nebune și păstrătorii promisiunii că suntem mișto.
Cred cu putere că noi, oamenii, pentru oameni trăim.
\nPentru schimbul de idei, de trăiri, de speranțe și vise.
\nCred că avem puterea să ne facem bine reciproc. Și rău, desigur.
\nȘi mai cred că atunci când cineva ne place… ne agățăm de el. Sau de ea.
\nNe agățăm și uităm, în bucuria asta de a avea, să-i mai dăm drumul.
\nOri, în economia sentimentelor, agățarea asta, sufocarea asta a celuilalt înseamnă moarte.
Am ajuns să cred, după atâția ani, că relațiile sunt ca oamenii: se nasc, trăiesc și mor.
\nCât trăiesc?
\nDepinde.
\nDepinde de oameni. De întâmplări. De ambiții. De dezamăgiri.
Scriu articolul ăsta după ce mi l-am plimbat în cap câteva luni bune.
\nDupă ce mi-am lăsat câțiva prieteni să plece.
\nDa, câțiva.
\nDa, să plece.
\nFără ceartă, fără degete împungând a reproș obraji, fără priviri încruntate.
\nBa chiar din contră: ne-am dat seama că asta a fost.
\nȘi ne-am oprit.
E trist? Sigur că e.
\nCa orice sfârșit.
E normal?
\nPă… da. Se nasc, trăiesc și mor… prieteniile.
\nDar moartea prieteniilor nu e în ură. Niciodată.
\nMoartea prieteniilor e în indiferență. Stă în distanță.
Cum se ajunge aici?
\nDacă eram deștept… exact ăsta era momentul în care găseam ceva deștept de zis.
\nDar nu știu cum mor relațiile.
\nȘtiu doar că într-o dimineață te gândești, deloc lipsit de afecțiune, că n-ai mai vorbit cu X.
\nȘi parcă nici n-ai vrea să vorbești.
\nCumva, la nivel uman, ești curios să afli ce mai face, ce mai învârte.
\nDar nu suni.
\nȘi aia a fost.
\nÎn momentul în care ai conștientizat că nu vrei să-l auzi… l-ai lăsat să plece.
Sigur, te mai auzi cu el ocazional.
\nDar tu știi că l-ai lăsat să plece.
De ce scriu articolul ăsta?
\nCa să-ți spun că e normal ca pe unii să-i lași să plece.
\nȘi-ți spun că n-are niciun rost să te tot gândești de ce.
\nCă nu există răspuns.
Unele relații se consumă.
\nȘi gata.
Lasă-i să plece.
\nE mai bine și pentru ei.
\nȘi pentru tine.