![\"Cabral-mic\"](\"https://i0.wp.com/www.cabral.ro/wordpress/wp-content/uploads/2014/01/Cabral-mic.jpg?ssl=1\")
Asa-mi repeta tata. Cred ca se uita la mine si ma vedea mototol, asa simtea el sa ma energizeze.
Asa ca de la 6 ani, atunci cand discutia se apropia de zona asta, tata ma anunta senin si relaxat ca “La 18 ani esti pe cont propriu, te descurci!“.
\nStai, sa nu ne intelegem gresit… tata nu e un capcaun, dar e genul de om pe care-l iei in seama cand iti spune ceva.
\nAsa ca am bagat la cap. Ca la 18 ani ma zboara din casa.
\nAm crescut, printre altele, cu gandul asta, ca la 18 ani va trebui sa fac cumva sa fiu independent. Ca altfel…
\nAsa ca ideea asta, combinata cu faptul ca parintii mei mi-au spus Bani de buzunar nu prea sunt. Va trebui sa mai muncesti si tu, pe langa sport si scoala, daca vrei distractii… au transformat lenesul care eram intr-un robotel harnic.
\nAm descarcat TIR-uri cu carca atunci cand am vrut sa plec cu baietii la mare, am lucrat la vulcanizare cand am vrut sa merg la munte, cand mi-am dorit sa ma imbrac mai cu mot m-am angajat paznic de noapte la anticariat… am lucrat si pe santier, la casa lui Titi, un prieten de-al parintilor mei.
\nPe la 17 ani am inceput sa ma agit cu asigurarile, la 18 eram deja angajat cu carte de munca.
\nLa putin timp dupa asta intra mama in casa si ma vede cum impachetez. Ma intreaba relaxata:
\n– Unde te mai duci, ametitule?
\n– Plec de tot. Ma mut.
\nA facut o fata contrariata, cumva speriata, usor uimita dar parca si mandra.
\n– Unde pleci?
\n– Ma mut la o fata.
\n– Lu’ tac’tu i-ai spus?
\n– Nu inca, il astept sa vina si-i zic.
\nAsa am facut. I-am zis. A facut ochii mari si el dar se vedea ca-i mandru ca mototolul nu doarme in sosoni.
\nDe-abia peste ani, cand m-a intrebat de ce mi-am luat viteza asa repede, i-am zis ca din cauza lui.
\nL-a busit rasul…
\n– Pai eu spuneam doar asa, sa te bag in priza, doar nu-ti inchipui ca te dadea cineva afara din casa!
\n– Acum imi dau seama ca da, dar atunci… eu am trait cu certitudinea ca la 18 ani ma luati de guler, ma puneti in prag si-mi urati drum bun!…
\nUnde vreau sa ajung?
\nLa copiii care se complac traind cu parintii, fara niciun chef sa faca un pas in plus in viata, asteptand sa le moara parintii ca sa aiba si ei o casa. Da, stiu ca suna dur, dar asta este situatia.
\nA, ca viata te muta inapoi la mamica si taticu’… s-a mai vazut. Am un prieten de 40 de ani care s-a mutat acum cateva zile impreuna cu mama lui, dupa ce partenerii lui de afaceri, dragii de ei, l-au tepuit de l-au lasat sportiv.
\nSi eu m-am mutat inapoi la ai mei, vreo trei saptamani, dupa ce am divortat.
\nDar nu ma refer la cazurile si momentele cand viata nu-ti da de ales.
\nMa refer la cazurile si la oamenii care se complac sa munceasca – daca muncesc – 5 ore pe zi, care refuza sa traga mai tare, care n-au pic de chef sa faca ceva in plus… si se inghesuie pe capul parintilor si la 30 de ani, si la 40 de ani si mai mult, cu catel si purcel.
\nSa nu inteleaga nimeni gresit… fiecare face ce vrea si cum vrea, nu asta comentez.
\nSpun doar ca ar fi bine daca ne-am pricepe toti sa ne crestem copiii in asa fel incat ei sa devina independenti, puternici si performanti, sa aiba o viata mai buna…
\nCe spui, zic bine sau gresesc?
\n*in imagine sunt eu, pe la vreo 6 ani, perioada cand am inceput sa aud “La 18 ani esti pe cont propriu!”…
\n", "protected": false }