Ma uit in urma si vad multe…
\nVad bucuriile unui copil ce indrageste tot ce-l inconjoara.
\nVad acelasi copil privind uimit cuvintele ce-l lovesc, rasetele rautacioase ale celor care-i arunca “negrul”, “maimuta” ori “cioara” peste ochi, accentuand un stigmat ce nu-i al lui.
Copilul ala a crescut, a invatat sa-si indrepte spatele, si-a sters de pe fata flegmele si a zambit larg lumii. A invatat sa deosebeasca laturile de oameni, jegurile de nestemate, ranjetele de zambete sincere.
\nAcel copil sunt eu. Si eu, fostul copil, am un copil. O comoara, o jucarie, un zambet, o veselie, o gingasie, un sufletel ce nu poate fi pus pentru mine in balanta cu nimic.
\nTu, fata mea, esti pentru mine tot. Esti dimineata acel zambet care ma scoala si din morti si ma arunca in viata cu pofta unui om care are pentru ce lupta.
\nEsti la pranz, prin telefonul ala rasfatat, acea gura de aer ce i se ofera inecatului, acea gura de oxigen care-i da putere sa se lupte cu apele si sa iasa la lumina, tragand cu nesat aerul in plamanii-i compresati.
\nSeara-mi esti palmuta aia mica ce ma mangaie si-mi da, da, mie, tatalui tau, acel gand frumos ce m-adoarme zambind, cu acel “puricii sa te sarute” sub pleoape.
\nStii, imi pare rau, chiar imi pare, ca eu si mama ta am divortat. Daca noi am fi putut supravietui ca indivizi impreuna in acea uniune am fi facut-o. Dar, stii tu, la un moment dat oamenii se schimba si lucrurile facute pentru totdeauna devin finite. Dar chiar si asa, tu ai (si-ti spun sigur) cea mai buna mamica din lume. Cea mai buna. Si, sper, un tatic cel putin bunicel.
\nSi tie, pinguina mea, iti cer scuze. In genunchi, cu ochii plecati. Iti cer scuze umil, coplesit de esecul meu. De esecul de-a te aduce pe lume intr-o tara unde culoarea pielii conteaza atat de mult incat oamenii, inainte de-a se uita in ochii tai, se uita la culoarea mainilor tale.
\nIntr-o tara, unde, inainte de a insemna orice altceva… esti o cioara. Si tu, si eu… noi toti, astia care au avut – se pare – ghinionul de-a se trage dintr-o maimuta din Africa. N-am ales noi, dar noi trebuie sa purtam, in ochii lor, stigmatul asta.
\nSi-ti cer scuze tie, gogosarul meu, ca n-am avut puterea, ca mi-am iubit prea mult tara asta numita Romania cu care ma identific pana la capatul drumului. C-am iubit tara asta, si i-am iubit oamenii, si inca-i mai iubesc. Stii, oamenii, romani ca si mine, ca si noi doi…
\nIti cer scuze tie, soricelul meu, pentru toate momentele cand nu vei fi o femeie desteapta, pentru toate clipele cand nu vei fi, poate, o femeie frumoasa, pentru toate secundele cand nu vei fi un suflet poate frumos… ci vei fi O CIOARA.
\nVoi fi acolo, intotdeauna. Vom fi amandoi, si eu si mama ta, pentru a te apara. Pentru a zbura impreuna, de mana, noi doi – ciori – si mama ta – porumbel iubitori de ciori – prin viata asta care, crede-ma, poate fi frumoasa. Vom fi acolo, amandoi, cu aceeasi durere in suflet pe care am vazut-o in ochii mamei mele, a bunica-tii, cand auzea pe strada acelasi CIOARA! aruncat citet, vesel, raspicat, din guri imputite de bere ieftina si spirt filtrat prin paine.
\nTe rog, iarta-ma, cioara mea mica!
\nUmanilor, va rog sa ma scuzati… eu plec putin. Plec sa zbor. Nu mai scriu pe blog. Refuz. Sau nu mai pot.
\n
Mi-au crescut aripi in loc de maini, nu mai pot apasa tastele astea qwerty.
\nDin piele-mi ies deja cotoarele unor pene negre, nu mai pot sta pe scaun, ma legan pe-o sarma din Berceni si croncan la luna.
\nVa las. Nu stiu cat va dura pauza asta. Sau daca va fi doar o pauza.
\nEu, asta negru, va multumesc pentru tot. Si, credeti-ma, daca ma cititi… sunteti, macar in parte… ciori.
\n", "protected": false }