Fata si mosu.

{ "rendered": "

 El, 242 de ani, zbarcit ca un crepon vechi, cu respiratia mirosind a naftalina, cu pielea uscata si cutata, cu unghiile ingalbenite, cu dinti de portelan ireal de alb infipti in gingii inegrite, fara sprancene, cu 3 (trei) floace de par in cap, usor garbovit, cu o respiratie suierata, asistolica, un suflu de batranete aritmica si obosita…

Ea, 19 ani, un boboc cu sani plini dar totusi feciorelnici, cu fese ferme si talie de strans intr-o mana, cu gatul zvelt, par lung pana la jumatatea spatelui, cu pielea adiind miresme de primavara, ras galagios si plin de viata, topaind ca o ciuta printre cei mai frumosi ani ai vietii ce va sa vie…

El+Ea=LOVE… Ce te faci?!

E plin de asa ceva… trebuie doar sa intorci lenes capul cand treci pe langa o cafenea, sa deschizi mai bine ochii iritati de fum in oricare dintre cluburi, sa-ti arunci privirea pe scaunul din dreapta al unei masini cu animale pe capota (hai ca-i simplu, Jaguar, Ferrari – mai zi-mi tu una acum…), sau trebuie doar sa astepti 5 minute in fata unui liceu dambovitean.

Asta nu e un post vesel, e unul trist, asa ca si viata lor…

Sincer, pe mosi ii inteleg, au muncit o viata, au strans ceva mai mult de-o pensie de veteran, mai au o sclipire, un spasm si se vor arunca in bratele mortii…
Ce sa le ceri, responsabilitate?! N-ai sa vezi, se bucura de ultimele rasarituri, le platesc cu draga inima pentru a le stii gasite impreuna cu o primavara pe perna de langa ei.

Dar ele? Oare mai gandesc viata asa cum le e data? Nu, se gandesc la o poseta Gucci, la o carpa Prada, se gandesc la a privi trotuarul si oamenii simpli de pe el prin geamul unei masini cu piele Nappa si incalzire in manerul de deschidere al usii…
Se vad intr-un fel de poveste, intr-un film aproape perfect, au in mana o balanta distorsionata a realitatii, isi vand zilele.

Partea trista e ca de fiecare data cand mana aia brazdata de amintiri le acopera sanii, de fiecare data ce gura aia obosita le saruta coapsele, isi vand nu corpul ci… sufletul.

Nu stiu cate kile are sufletul dar daca stai sa masori la rata de schimb nu-ti iese un pret prea bun pe piata asta. Caci te arunci pe tine la gunoi, iti arunci sentimentele, iti porti pantofiorii aia pentru care te invidiaza colegele de facultate inghitindu-ti scarba in fiecare seara cand duhoarea se apropie de tine.
Si ce rezolvi, ce castigi, ce primesti? Ce-ti promiti? Inca o zi pentru inca o bluzita?
Inca o zi, care vine la pachet cu inca o noapte in care ti se va razvrati stomacul, inca o noapte in care va trebui sa saruti gingiile alea hidoase, inca o dimineata in care te vei lupta cu tine sa nu fugi de langa zbarceala aia langa care te gaseste soarele…

Si nu, sapunul ala cu care te freci disperata peste tot, gelul ala de dus pe care-l imprastii frenetic prin cada, parfumul ala scump si deosebit (ca, vezi Doamne, e de serie limitata, unica si incredibil de speciala!), toate astea la un loc nu vor mai reusi vreodata sa scoata duhoarea aia din tine, si e simplu de ce…
Pentru ca nu-ti pute corpul ci sufletul.
Nu-ti put mainile care-au mangaiat aseara fleica aia de carne aproape moarta, iti miros lacrimile pe care ti le tii in frau. Iti pute constiinta, si mirosul asta nu va mai pleca vreodata din tine…

Unde-ti sunt visele, unde-ti sunt prietenii, unde-ti e viata?


Ganditi-va fetelor, ganditi inainte sa alegeti sa mergeti cu stra-bunicul la o cafea, ganditi-va ca poate toate clipele alea vandute, scump sau ieftin, nu se vor mai intoarce vreodata.

Si poate colegul vostru de liceu, de facultate, de munca… George, Marius, Nicu, Alexandru, care-o fi el, it i poate darui clipe mai scumpe, mai dragi, mai calde, pe o banca cocosata din Cismigiu decat la masa aia VIP din Bamboo…

Ganditi-va ce vindeti, corpul vostru pentru 3 luni, sau sufletul vostru pentru totdeauna?

\n", "protected": false }