Drumul spre fericire…

{ "rendered": "

Drumul spre fericire nu se termina decat atunci cand… stati putin, ca vorbim asa pe sec si n-are farmec, intai da-i [play] lu’ tovar’su Connect-R.
\n
\n Ca sa explic care-i ideea postului… m-au intrebat de ce am aparut la Muzeul Lucrurilor Neterminate cu un saxofon, si ce legatura aveam eu cu el.

\n

O iau de la capat… ziceam despre drumul spre fericire. Ei bine, cred ca drumul asta nu se termina niciodata. De ce? E simplu: pentru ca oricat de fericit ar fi el… omului este facut sa-si doreasca mai mult. Intotdeauna.

\n

Si-am mai vorbit noi pe-aici despre fericire, despre cum ajungem la ea si cum o ingrijim. Dar n-am vorbit niciodata despre lucrurile care stau in calea fericirii noastre. Si aici ma refer, de fapt, la lucrurile pe care ni le dorim dar pe care nu ajungem sa le implinim niciodata.

\n

La mine muzica e in sange. Orice sunet cu o cadenta inchipuie un ritm, orice usa trantita poate fi o toba… la naiba, pana si sunetul rotilor de tren peste macazuri ma face sa-mi inchipui o linie de chitara-bass deasupra!

\n

Dar ai mei nu m-au dat la muzica, m-au indreptat catre sport. Si-apoi m-am apucat de munca, nu de muzica. Dar la un moment dat am zis… trebuie sa incerc! M-am gandit la un instrument care sa-mi placa. Primul gand a fost “sa bat la tobe”, ca si-asa au africanii chestia asta cu chematul ploii. Da’ nu era treaba, ca tobele costa mult si mananca spatiu. “Sa cant la chitara!“… dar inafara de cativa negri foarte buni cu chitara… parca nu ne sta in sange cu harpa pe burta. Si-atunci am zis… saxofon!

\n

Vazusem eu in filme ca un negru dezbracat la bustul gol si cu un saxofon in mana da pe spate orice cucoana vie… asa ca am zis ca asta e. L-am sunat pe Alex de la Mandinga, i-am zis ca am nevoie de un sax, si-am inceput cursurile cu Tony (numele de scena, zic), un fost profesor al Conservatorului din Moscova  (zic ce stiu, sa n-avem discutii).

\n

Cursurile cu Tony au mers struna, faceam si practica si teorie, deveneam un fel de… ba nu deveneam nimic, eram unu’ care invata sa cante la saxofon. Totul a durat vreo 6 luni, dupa care au intervenit filmarile (de ajunsesem sa exersez in padure la Buftea), programul mi-a omorat orice varianta de a continua cu saxofonul.

\n

Asa ca saxul meu a ajuns sa se umple de praf pe suportul lui, apoi a ajuns in cutie, si din cutie… s-a dus. De-atunci au trecut cativa ani, si am reluat toate gandurile legate de sax cand cei de la Rom m-au invitat sa expun un obiect in Muzeul Lucrurilor Neterminate.

\n

Si-asa am expus saxofonul. Alaturi de vioara Andreei, care dupa atatia ani de vioara a abandonat-o fara mila (si pe pian la fel).

\n

Ne vedeti mai sus zambind in poza, dar daca ma puneti acum sa scot un do-re-mi din sax… mai bine alerg un ultramaraton!

\n

Apropos, v-am citit pasiunile neterminate (la postul dedicat) si am sa va spun acelasi lucru pe care mi-l spun si mie: rusine, pentru ca erau lucruri posibile! La treaba! 🙂

\n

P.S. Eu am oprit saxul dar n-am parasit muzica. Am facut un curs de producator muzical si… fac muzica pentru materialele pe care le producem noi. Cumva-cumva s-a legat!

\n", "protected": false }