*dupa o intamplare reala.
Plangea in hohote.
Icnea. Il durea, il durea mai mult decat orice pe lumea asta. Il durea sincer, golit de orice alte simtiri, chiar la asta se gandea, ca pentru prima data simtea o durere simpla, dezgolita de toate avatarele vietii…
Statea chircit, in spatiu ala rece, cu pastilele in mana. Picaturi de sudoare rece i se scurgeau incet pe tample. Cantarea in mana tubul de pastile si simtea, parca fizic cumva, ca nu are incotro.
Pana la urma chiar nu avea alte variante. Il durea prea tare. Acumulase prea mult in el. Prea multe. Simtea o tensiune imensa, creierul ii era parca strans intr-o menghina, isi simtea stomacul greu.
Simtise in decursul ultimelor zile ca la un moment dat va ajunge la capat, era inevitabil. Nici nu mai mancase, pur si simplu nu-i mai venea, mintea ii statea la un singur lucru.
Se afla acum la momentul de final, cu cat incerca mintea sa gaseasca alte variante, oricat de meschine si de chinuite, cu atat ii era mai clar ca ajunsese la final.
Tubul de pastile ii atarna greu in palma, picioarele-i erau doar niste extremitati dureroase, ii amortisera demult, il durea si spatele, alte picaturi de sudoare i se lungeau pe tample… il durea prea tare.
Exista oare alta varianta? Putea oare sa scape altfel?
Probabil era prea las, deja incercase si altfel dar nu avusese curajul sa mearga pana la capat… stia ca in tubul ala din mana lui, in plasticul ala rotund, care zanganise placut auzului cand il agitase chiar ieri, era scaparea lui.
Si totusi nu avea curaj. Toate cele acumulate in ultimele zile ii intunecau parca judecata, nici el nu credea ca poate inghiti atatea. Pana la urma asa e viata, cu dulci si sarate, cu acre si amare… el le inghitise pe toate fara sa se gandeasca…
Totusi, undeva, bine ascuns, gandul era prezent, stia parca dar isi ascundea singur ca stie, parca vedea intr-un vis finalul de acum… gol, infrigurat, tremurand din cauza gresiei prea reci, chircit, ascuns de lume, un ghem dureros de disperare, singur.
Fugise, se izolase chiar el, stia ca nu poate impartasi nimic, ca va trebui sa-si rezolve singur problema asta.
Cand scapa tubul din mana parca se trezi dintr-o reverie. “La naiba”, gandi el, “trebuie s-o fac!”.
Isi lua avant, deschise tubul, ii arunca dintr-o data continutul in palma… cateva pastile cazura pe jos dar nu auzi cand se izbira in mici nori prafosi de podea, nici nu-l interesa. Oricum erau multe, mult prea multe. Dar el nu mai vroia chin, nu mai vroia durere.
“Ciudat”, gandi el, “nici nu-mi aduc aminte ca in viata mea sa fi fost numai durere”. Dar stia ca nu-i asa dar nici nu mai conta, simtea ca va exploda, trebuia s-o faca…
Se uita in palma, nici nu realizase ca de durere strangea asa de tare pumnul ala de pastile, o parte din ele se sparsesera si ii curgeau din mana.
Gata! Se ridica brusc, lasa capul pe spate, deschise gura larg, isi indesa toate pastilele alea nenorocite pe gat, le mesteca cu furie si inghiti amalgamul ala prafos cu ura.
Gata! O facuse! Acum nu mai conta nimic, trebuia doar sa astepte. Ca sa grabeasca lucrurile se apleca si facand mana caus lua cateva guri mari de apa de la robinet <nici nu-si amintea sa fi auzit sunetul apei care curgea – oare de cand curgea?!>.
Se aseza si inchise ochii… cata durere… din colt, ca un martor mut al durerii lui, cu gura cascata obscen, ranjea un tub de Turbolax…