Scriu curat pe blog. Evit întotdeauna înjurăturile, sau le ambalez altfel. Astăzi, însă, cred că e relevant să las povestea fix așa cum e. Dacă ai sensibilități lingvistice… nu citi.
\nAzi am ieșit repede până la bancă, înainte să plec la filmare.
\nPe o stradă din spatele băncii mă claxonează o mașină. Mă uit.
\nO fostă colegă de școală și vecină.
\nOpresc trotineta și îi zâmbesc dar văd în ochii ei doar durere, din prima secundă.
\nÎmi spune stins:
\n– A făcut tata atac cerebral, a murit ieri. Și-acum mă duc la aia mare la spital, e internată… febră 40 de trei zile, nu cedează. De mama știi că s-a stins în septembrie, nu?
\nÎi știam pe părinții ei. Oameni muncitori, oameni buni, cu mult zâmbet. O știam și pe fata cea mare, am fost și la ea la botez.
\nAm dat să-i zic să tragă pe dreapta undeva, să mai stăm de vorbă.
\nN-a durat totul, de când a frânat ea, mai mult de 8 secunde.
\nȘi din spate, după un claxon prelung, s-a auzit un “Să-ți iau morții-n pwl7, fă, idioato!“.
\nDe câteva ore îmi sună-n cap treaba asta… urlată dintr-o mașină de Giurgiu, de un imbecil care scuipa în timp ce vorbea.
\nA, nu crede greșit… born and raised in Berceni, nu mă afectează înspre leșin nicio înjurătură din ce-am auzit deja. Ba pot să-ți și răspund într-un mod caracterizat de unii chiar viguros.
\nDar mă gândesc ce impact au spumele și jegurile din sufletele unor mizerii bipede în viața unora dintre noi care trec, în momentele alea, prin niște clipe grele.
\nEfectiv ne călcăm în picioare unii pe ceilalți.
\n", "protected": false }