Dă-i [play] și citește.
\n\nO cameră jegoasă de hotel, o seară ploioasă de august, o sticlă de vin.
\nIncredibil cum mi-aduc aminte de niște detalii irelevante, goale, degeaba.
\nNoi trei.
\nEu stăteam în pat, Dana era lângă mine, tu te tolăniseși pe singurul fotoliu din cameră. Zâmbeai.
\nAșa te-am ținut aminte ani după ani, zâmbind pe fotoliul ăla… cel mai frumos zâmbet al copilăriei mele.
\n\n
N-am știut că atunci va începe cel mai greu drum pe care cineva pe care-l cunosc a reușit să meargă.
\nUn drum pe care ai pășit singură, cu pași mari, debusolată și speriată.
\nVene sparte, spume la gură, smocuri întregi de păr smulse cu tot cu piele. Așa erai ultima dată când ne-am văzut. Un monument distrus al unei iubiri neîmpărtășite.
\nTe-am lăsat în seara aia zâmbind din fotoliu către Dana, știind că vă voi lăsa să vă consumați noaptea în plăcere, cumva invidiindu-vă pentru cât de frumos vă iubeați.
\nSigur, erați lesbiene. Pentru vremea aia era o chestie ciudată, niciodată privită cu ochi buni.
\n…
\nLe-am lăsat singure în seara aia și-am plecat la discotecă. Am auzit de-abia după vreo trei zile, când am ajuns acasă, că părinții Danei aflaseră că era lesbiană, că se suiseră în mașină și intraseră cu forța peste ele în cameră.
\nLe-au bătut pe amândouă, au luat-o pe Dana și-au plecat.
\nÎn seara aia L. a băgat primul cui din viața ei.
\nAm revăzut-o după câteva săptămâni, mai slabă cu 10 kile, cu un ciuf imposibil în cap și un zâmbet mai trist decât plânsul toamnei.
\nMi-a spus că Dana nu mai vrea s-o vadă, că-i este frică de tatăl ei și că mai bine o lasă baltă.
\nEram copii, eram proști, n-am știut.
\nS-a stins repede. De la cuie a ajuns rapid la tras pe nas, intramusculare, vene găurite, prafuri amestecate cu medicamente de cal, o prăbușire în disperare pe care n-am știut cum să o oprim.
\nAm vorbit, ne-am strâns, ne-am agitat cât am știut… am încercat să vorbim cu Dana.
\nNe-a închis ușa și l-a strigat pe tac’su. Idiotul a ieșit pe holul blocului și-a sărit să ne bată.
\nDe L. poate ai citit atunci. E drogata care s-a aruncat în fața metroului la Big Berceni… așa au scris ziarele atunci.
\nCel mai frumos zâmbet din copilăria mea.
\nM-am întâlnit ieri cu Dana din întâmplare. Pedala cu furie o bicicletă roșie pe Viilor.
\nMi-a atras atenția ciuful roșu tuns scurt și viteza nebună cu care a intrat pe roșu în intersecție.
\nAm claxonat-o. S-a uitat la mine fix, rece.
\nM-a văzut.
\nI-am scos limba.
\nAm oprit și m-a luat în brațe. Lucrează ca programator la o firmă de automatizări. Stă tot în cartier dar mai aproape de Apărători.
\nÎmi povestea și nu-mi puteam lua ochii de la tatuajele ei. Până aproape de bărbie se vede clar un ”Iartă-mă!” bătut cu litere mari, care-i îmbracă tot gâtul.
\nPe spatele mâinii stângi are un L mare. Negru. Năpădit de o plantă cu țepi.
\nN-am spus nimic până nu și-a suflecat mânecile și-am văzut că planta se continuă în sus pe braț, cu țepii părând că intră în piele și picurând sânge.
\nIar pe mâna dreapta… pe mâna dreaptă nu mi-am dat seama ce are până nu și-a aprins o țigară.
\nPe mâna dreaptă are cel mai frumos zâmbet al copilăriei mele.
\nA văzut când m-am blocat. L-am văzut și m-am blocat.
\nA aruncat o privire fugară și fără să mai spună nimic altceva a început să plângă.
\nFără cuvinte, fără expresie, fără… nimic. I se rostogoleau lacrimile pe față și-apoi cădeau pe cadrul biclei.
\nMi-a spus că plânge în fiecare seară. De 20 de ani. Nu are pe nimeni. Are două tentative de suicid. Multe tatuaje. Trei internări la dezintoxicare.
\nMi-a spus că dragostea nu moare. Că mor doar oamenii.
\nȘi că nu mai încearcă să se sinucidă decât pentru a se pedepsi pentru că și-a abandonat iubita.
\nDragostea nu moare. Mor doar oamenii.
\nLa doar câteva luni de când am scris povestea asta am primit un mail destul de lung. Mi-a scris mama ei… și ar fi multe de zis, dar sunt mult prea personale pentru a le publica.
\nÎntre timp Dana nu mai este. A treia oară a reușit, din păcate, să se sinucidă.
\nTată ei se stinge și el, măcinat de boală și de regrete.
\n\n", "protected": false }Dragostea nu moare niciodată. Mor doar oamenii.