Blocuri de piatră. Articol scris degeaba.

{ "rendered": "

Muzica.

Textul e mai jos. Dă-i un [PLAY] și citește.

Articolul.

Post. Mă rog, articol. Text de om. Degeaba.

Degeaba textul, nu omul. Mă rog, poate și omul.

Sunt unul dintre imbecilii care încă speră, de-aia nu se oprește.

Speră că dacă insistă să explice oamenilor că greșesc, ei se vor opri din a greși.

Și aici nu e vorba de greșelile care îi afectează pe ceilalți, e vorba fix de greșelile care-i afectează mai ales pe cei care le fac.

Stai că scriu în dodii… complicat și degeaba.

Vin.

Știi ceva? Mi-a dat tata socru (îi zic așa de alint, că Gigi mi-e tânăr) o sticlă de vin roșu de țară. Nu știu de unde l-a produs, dar e combinație.

Am băut două pahare și ascultând muzică mi-a venit să scriu ceva.

Că am ceva pe suflet…

Ne înstrăinăm.

Mi se pare că ne prostim. Că ne alienăm. Ne înstrăinăm. Că ni se topesc toate capacitățile de a comunica între noi și ne scufundăm încet într-o “vorbesc și mă doare-n cur de ce-aș putea asculta“.

Mi se pare că suntem din ce în ce mai categorici, mai puțin sociabili, mai puțin doritori să auzim altceva decât ce ne place să auzim.

Nesimțitori.

Mi se pare că devenim din ce în ce mai nesimțitori. Probabil și nesimțiți, dar nu de asta mă doare acum. Mi se pare că devenim nesimțitori.

Mi se pare că unii dintre noi au ajuns să stăpânească incredibil de bine cuvintele și limbile native și străine… pentru a nu mai spune nimic. Doar pentru a se concentra pe formă, nedorind să-și mai asume nimic legat de conținut.

În timp ce alții nu dau două șosete găurite pe formă, ucigând virgule și asasinând cratimi în simplul demers de a-i lua morții în penis unuia sau altuia. Căci… da, mă-ta are cratimă. Dar n-a apucat să ți-o mai explice și ție.

Atunci când beau devin pupăcios. Dar și amărât. Mă amărăsc oamenii. Care ar putea fi mișto din trei mișcări simple, dar refuză asta… preferă să fie șmecheri, tari, pă bulan.

Pentru că, vezi-tu, unii m-au jignit, alții m-au prețuit. Dar rareori am lăsat un om viu indiferent.

Pentru că iubesc oamenii. Așa… imperfecți și amețiți cum sunt.

Și văd binele în fiecare dintre noi.

Nesimțitori. Blocuri de piatră.

Și de-aia mă acrește când văd că devenim nesimțitori. Pentru că cei nesimțitori nu mai ascultă, nu mai văd, nu mai recepționează nimic.

Sunt niște blocuri de piatră. Inutilă.

Și nu cred că există lucru mai trist pe lumea asta decât să ai la dispoziție cele mai șmechere mijloacele de comunicare inventate vreodată, să ai la dispoziție toate limbile Pământului folosite vreodată, să ai la vârful degetului arătător toate platformele online existente… și tu să fii doar un bloc de piatră inutil.

\n", "protected": false }