Au mai trecut douăzeci de ani.

{ "rendered": "

– Bună! Pizza Hut împlinește 20 de ani.
\n– Aha. Felicitări. Iar eu…
\n– Tu ai vrea să scrii despre ce s-a întâmplat în acești 20 de ani?
\n– Deci nu ne apucăm să preamărim de nebuni pizza, vorbim despre cum ne-au trecut anii ăștia? Mă bag!

\n

De la ce să plec, însă? De la experiența personală? Bun, doar că experiența asta poate fi prea personală, poate nu coincidem și-atunci vorbesc singur în pustii. Hai să vedem invers… ce-ar fi să-mi spună ai mei, cititorii, cum le-au trecut ăștia douăzeci de ani și-apoi să văd de coincid trăirile cu ale mele…

\n

În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru comentarii. Pentru mine e mare lucru că deja atâția oameni și-au găsit timp pentru a împărtăși, pentru a răspunde ce-am întrebat. Așa că toate comentariile primite până la scrierea acestor rânduri de-ale mele (adică primele 20) primesc de la mine o Pizza Mulțumesc! (adică orice pizza medie de la Pizza Hut, zic 😀 ). Da, aș fi putut face un concurs altfel… am preferat să fac unul nedeclarat. Surpriza mi se pare și mai frumoasă așa… 🙂

\n

Apoi… hai să vedem:

\n

Douăzeci de ani? Trebuie să le vedem din nou pe profele din liceu! Au! Da,Dush, la câteva dintre personaje și eu strâmb din nas de vine vorba de revedere. După ce că mi-au acrit copilăria… trebuie să le văd din nou?! Totuși… se compensează cu prisosință când îi vezi pe ceilalți, frați de suferință – colegi – sau asupritori la vremea aia pe care-i vezi acum ca oameni frumoși ce te-au format așa cum ești, profesori de apreciat.

\n

Douăzeci de ani e Voltaj, clar! Da, Gebe, doar că eu o cântam ”ca la 20 de ani, fără griji și cu mulți bani!”. Treabă de wishfull thinking, evident inutilă.

\n

Încă douăzeci de ani de democrație care parcă nu-i perfectă.Da, Raluca, dar – să știi – tocmai că ai dreptul să comentezi că nu-ți place cum arată… tocmai asta demonstrează că este. Înainte am încercat și varianta cealaltă. E nașpa rău… 😉

\n

Pentru mine-s 20 de ani de când am făcut 17. 🙂 Pentru Arabela sunt 20 de când a făcut 20. Perfect, să înceapă petrecerea! 😀

\n

Una dintre chestiile pe care le avem în comun e simplă: au trecut deja 20 de ani? Când?!?! Da, Alyssa, trecură 20. Dar nu contează câți au trecut, cred că mai degrabă contează cum au trecut.

\n

Dacă au fost ani plini, frumoși, de care să-ți aduci aminte cu drag… e perfect! Dar nu-mi vine nici mie să cred că au trecut atâția… aș fi jurat că-s mai puțini!

\n

Douăzeci de ani de continuitate, pentru unii. Tatiana a scris ceva frumos: ”Acum 20 de ani, mama mi-a dăruit prima pereche de cercei (pe care îi purtase ea până atunci). 20 de ani de când port ceea ce vreau să transform în relicvă de familie”.

\n

Continuitatea, mai ales în ziua de azi e aproape imposibil de păstrat. Cu atât mai important că vrei și faci lucrul ăsta.

\n

Totuși, anii trec și ne schimbă. O schimbare constantă, pe care o simt și eu, dar la mine schimbarea îmi este conștientizată doar când mă concentrez la ea. Poate că e o formă de a-mi spune constant că-s tânăr și neschimbat, dar așa-i la mine… mă plimb prin viață și mă simt la fel. De bine sau de nebun. Dar la fel…

\n

Douăzeci de ani în care chipul părinților noștri s-a schimbat radical. Mi-aduc aminte de cum îmi zâmbea mama mea, de zâmbetul, de ochii ei și de părul negru-negru căruia-i dădea luciu cu o infuzie de frunze de nuc. Da, Cristina, se schimbă ai noștri… avem însă consolarea că au timp să îmbătrânească…

\n

Au trecut douăzeci de ani de când totul era simplu. Asta este ce simt și eu, totul era mai ușor de atins, mai facil de realizat.

\n

Și las la sfârșit un comentariu întreg, așezat, liniștit și incredibil de cald…

\n

Acum 20 de ani aveam 14 ani… incepea transformarea: adolescenta, prostii, chiul in Gradina Botanica, dragoste tinereasca, toceala pentru bac si facultate, casatorie, libertate, calatorii, leneveala alaturi de el, copil crescand, evadari din rutina, momente “priceless” alaturi de cei doi baieti ai mei. Imbatranim impreuna, dar parul alb e pentru ca asa se poarta, nu e fiindca au trecut 20 de ani.

\n

Vă mulțumesc pentru stările pe care mi le-ați dat prin comentarii. Poate mai vorbim despre asta și cu altă ocazie. Vedeți că vă dau un mail prin care vă spun cum facem cu pizzele alea. Nu de alta dar acum 20 de ani am plecat din Berceniul natal împreună cu Mario, cu Gulie, Rață și Dick și ne-am pus la coadă la lansarea primulul Pizza Hut din România. Nu e nicio poveste, au trecut 20 de ani de-atunci. Și încă râd – ca și atunci – când mi-aduc aminte că ne-am văzut acolo cu tot orașul, la țol festiv, bălăcărind șoferii troleelor care n-aveau loc de noi!

\n

Am scris postul ăsta de mai multe ori. De fiecare dată mi se pare ori prea personal, ori prea generalist… așa că vreau să îl construiesc de la ce îmi spuneți voi.

\n

Când vă spun că au trecut 20 de ani… la ce vă gândiți?

\n

Iau răspunsurile voastre apoi scriu eu. Astăzi, promit. 🙂

\n", "protected": false }