Amintire.

{ "rendered": "

<play> zic să-i dai, intră mult mai bine așa…

\n

https://www.youtube.com/watch?v=ZfLVDEGuFJc

\n

Vei trăi cu mine. Vei trăi în mine. Vei fi cu mine, în fiecare moment în care te voi pomeni, te voi gândi, te voi povesti cuiva. Și între momentele astea.

\n

Momente când, deși nepomenită, nepovestită și chiar negândită… vei fi parte din acțiunile mele. Pentru că-mi voi decide alegerile și acțiunile având ca bagaj în spate inclusiv amintirile cu tine.

\n

Asta-ți zic… nu știu cât vom fi împreună fizic pe lumea asta.
\nȘi nu știu cât vom respecta noi ordinea lumească, mama mea. Pentru că, în definitiv, tu n-ai respectat niciodată ce-a spus lumea, nu te-ai uitat la reguli decât pentru a ști ce ai de încălcat.

\n

Deci… nu știu cât vom respecta ordinea lumească. Nu știu care pleacă primul. Pentru că, vezi-tu, știm amândoi că suntem aici pentru a pleca la un moment dat.
\nAsta e singura certitudine a omului născut: că la un moment dat va pleca.

\n

Și, sigur, ai niște ani și nici n-a trecut stresul peste tine fără să lase urme.
\nDa’ și mie-mi plac motoretele și mașinile pe circuit, săriturile cu parașuta și prăvălirea din vârf de munte organizată pe urme de snowboard… sau fără.

\n

Nu știu cum ne va despărți fizic viața.
\nDar știu sigur că te conțin. Și-ți țin strânse la piept și unele defecte… și multe atuuri.

\n

Și n-am putut niciodată să ne spunem Te iubesc! așa cum mi-ar fi plăcut.

\n

Așa că-ți spun acum, mama mea: te iubesc!

\n

Așa cum știu. Cum pot. Cum m-ai învățat. Cum m-am învățat.

\n

Și n-am fost niciodată băiatul mamei. Că am avut cuvinte, dar le-am folosit de multe ori la altele.
\nȘi-am fost prea imbecil în alegeri.
\nȘi n-am pierdut niciodată prea mult timp în același loc.
\nN-am stat, n-am privit în amănunt, am tropăit prin viață făcând ce credeam eu că trebuie.
\nDeci n-am avut cum să fiu băiatu’ lu’ mama.

\n

Și nici tu nu ești vreo palidă și diafană cântătoare la harpă, să mă lași să stau pe lângă casa omului și să tai frunză la câini.

\n

Dar uite că sunt momente când mă opresc și-ți spun Te iubesc, mama mea.

\n

Probabil că de-afară se vor întreba câțiva ce naiba m-a apucat.

\n

Ei, asta-i faza mișto: un tembel ca mine n-are nevoie de motive ca să spună te iubesc.

\n

Așa că… te iubesc, mama mea!

\n

Cu fiecare vorbă pe care mi-ai spus-o, cu fiecare laudă sau dojană, cu fiecare sfat și fiecare clipă de răbdare… mi-ai creat amintiri.
\nAmintiri care m-au modelat. M-au format. M-au făcut eu.

\n

Și eu, așa profund imperfect cum sunt, de cele mai multe ori iubit de departe și detestat de aproape… nu știu multe lucruri pe lumea asta.

\n

Dar știu sigur că vreau să citești asta: te iubesc, mama mea. 

\n

Dacă ai pe lumea asta o mamă… lasă tot și dă-i un telefon. Un mesaj. Un… ceva.
\nÎți spun sigur că, deși poate nu v-ați văzut de multă vreme…. ori poate chiar sunteți certați, supărați. Sau chiar de v-ați văzut fix azi și sunteți foarte bine între voi… îți spun sigur că se va bucura să citească ceva de la tine.
\nPentru că sunt șanse mari ca un gând de la tine să facă parte dintre puținele bucurii adevărate pe care le are pe lumea asta.

\n

Dacă nu-ți mai ai mama cu tine… pune două pahare de vin. Stai măcar puțin la masă. Adu-ți în conștiență cât mai multe dintre amintirile cu ea. Adu-ți aminte.
\nȘi trimite-i un gând bun. Îl va primi acolo unde e… oriunde ar fi.

\n", "protected": false }