L.E. Nu uitati ca diseara public chestia aia noua de-am promis-o. Sper sa va placa si sa va mearga la sufletel, desi e cam trista. Ne vedem si pe seara pe-aici.
\n![\"\"](\"https://i0.wp.com/andreeapatrascu.ro/wp-content/uploads/2013/03/Andreea-si-Cabral-logodna-2013-Fb.jpg?resize=533%2C353\")
Dupa cum stiti, eu o dau gata. Ca e prima cerere, ca-i a doua, ca-i spun ceva simplu sau ca organizez ceva complicat, dupa ce ispravesc eu cu treaba… ea e data gata complet, definitiv si fara sanse de scapare! E… data gata, ce sa mai…!
Dupa cum spuneam acum doua zile (de m-am luat cu treaba si-am uitat sa ispravesc), m-am apucat din motive suspecte dar de netagaduit s-o cer de nevasta pentru a doua oara. In timp ce eram insurat cu ea. Asta ca sa va dati seama de doua chestii:
\n– pe ce femeie strasnica am pus mana, ca ma prosteste ca pe-un pinguin beat sa pup ursul polar pe gingii…
\n– ce pinguin beat sunt, de ma las prostit sa pup ursul polar pe gingii.
\nDupa ce am reusit sa identific si sa cumpar inelul, am orchestrat cererea in casatorie. Am organizat ca restul gastii sa dispara in ceață. Ceața era, de fapt, parcarea din spatele restaurantului, acolo s-au dosit toti, in timp ce noi ramaseseram singuri… din intamplare. Care intamplare era organizata de Megamind. Da, mi se mai spune Megamind. Ararerori, dar mi se mai spune.
\n(bine, recunosc, doar eu imi spun asa atunci cand vreau sa ma laud singur. Na, sunteti multumiti acum?!)
\nRevenind… Megamind a aranjat sa ramanem singuri.
\nSi-atunci a inceput momentul in care am inceput sa o farmec. Ii spun:
\n– Heh, ce chestie draguta, am ramas singuri. Si la restaurantul asta dragut…
\nEa, dulce si suava ca o cheie franceza, imi spune:
\n– Chiar nu inteleg de ce-ai insistat sa mergem la restaurantul asta. Am mai mancat aici, e dragut, dar eu aveam pofta de carpaccio. Si ei n-au…
\n– Da, draga mea, dar uite ce frumos ni se intinde orasul la picioare, ce frumos e apusul, cat de frumoasa esti in lumina asta…
\n– Tu ai dat cu sfecla de lift. Ai ceva sa-mi zici? Ai facut vreo prostie si nu stii cum sa-mi zici?
\n– Ei, si tu acum… nu mai fi soacra, bucura-te si tu de moment. Iti aduci aminte cand mi-ai spus suparata ca pe tine n-o sa te mai ceara nimeni de nevasta din cauza mea?
\nA facut ochii mari. Se vedea pe fata ei ca nu-i venea sa creada ca mi-am adus aminte. Era pe cale sa fie data gata…
\nAm zambit larg, extrem de cuceritor. Ba eram chiar apetisant. Am intins mana catre buzunarul unde pusesem inelul, sa-l pregatesc.
\n– N-ai uitat! Uof, nu esti atat de ametit…
\nMa pregateam sa-i raspund dar mana mea, adanc infipta in buzunarul hainei, nu gasea cutia in care era pus inelul. Panica!
\n– N-am uitat, draga mea, normal, pai cum era sa uit?!
\nAm gasit inelul. In alt buzunar decat cel in care mi-aduceam aminte ca l-am pus. Mi-a revenit si pulsul la un nivel omenesc…
\nAm continuat sa vorbim, dar nu va spui ce. E doar intre noi. Cert este ca mi-am pregatit atacul final cu mare grija…
\n– Auzi, dar daca aveai de ales cum sa te cer de nevasta altfel, cum ar fi fost?
\n– Frumos a fost si cum m-ai cerut. Dar daca ma puneai sa zic inainte probabil ca ti-as fi zis altceva decat ca vreau sa ma ceri in Dristor, in parcare, printre masini. A fost tare frumos prima data, dar… na, visul parca nu implica Dacii 1310 si panouri cu “NU PARCA – TAI CAUCIUCURI!.
\n– Adica ai fi vrut, de exemplu, sa fie intr-un loc din asta frumos, elegant si special…?
\n– Da, ar fi fost frumos…
\n– Si sa cante o muzica din asta care ne place noua, un jazz din asta cald?
\n– Da, sa stii ca da. Dar de ce vorbim despre asta, e gata treaba, e incheiata…
\nM-am ridicat in picioare. In mana stanga aveam inelul, il tineam ascuns.
\n– Deci ai fi vrut un loc ca asta, cu muzica ca asta, si, la cum te cunosc, ai fi apreciat sa vezi ca…
\nM-am dus mai aproape de ea, am luat scaunul de langa ea si l-am tras mai departe, m-am pus intr-un genunchi.
\nBrusc i s-au catifelat ochii cu doua lacrimi mari, care-i jucau pe gene…
\n– Ce… ce faci?
\n– Si ai fi vrut sa ma vezi pus in genunchi, nu?
\n– Mai nebunule, ce faci?!
\nAm scos de la spate cutiuta de catifea in care statea mandru inelul. Mi-am dres vocea. M-am uitat drept in ochii ei si am intrebat simplu, putin taraganat, cu un zambet jucaus in coltul gurii:
\n– Andreea, vrei sa fii sotia mea?
\nM-a privit prelung in ochi, s-a uitat putin si la inel, apoi iar in ochii mei. Mi-a luat fata in palmutele alea ale ei si mi-a zis Da, iubitule, vreau sa fiu sotia ta!… ne-am sarutat.
\nEra data gata complet. Iremediabil. Maxim.
\nIn spatele nostru ospatarul se blocase cu supa Andreei in mana, nu mai stia ce sa creada! Cand m-am ridicat din genunchi si l-am privit m-a bufnit rasul… omul nu intelegea ce mama naibii tocmai se intamplase! Eram cu verigheta pe mana, Andreea la fel, verighetele identice, da’ omul putea sa jure ca m-a vazut in genunchi, cerand-o de sotie!
\nNe-a urat, totusi, casa de piatra, dar fata lui nu parea extrem de convinsa ca asta trebuia sa ne ureze… am ras cu totii.
\nAsa a fost. Cand o sa fim batrani (ea o sa completeze aici ca eu cica sunt deja) o sa ne aducem aminte cu drag si de episodul asta.
\nSi stiti ceva? Cateodata e bine sa renunti la mandria aia de barbat dârz si cu muschii incordati si sa faci ce trebuie astfel incat s-o dai gata. De tot si iremediabil.
\n", "protected": false }